La inceput il vedeam pe Dumnezeu ca pe un fel de observator, ca pe judecatorul meu care imi tine evidenta greselilor. In felul acesta, Dumnezeu ar fi stiut daca meritam sa merg in rai sau in iad dupa ce mor. Era undeva, acolo sus, ca Presedintele. Ii recunosteam imaginea cand o vedeam, dar nu-l cunosteam cu adevarat deloc.

Dar mai tarziu, cand l-am cunoscut mai bine pe Atotputernicul, parea ca si cum viata ar fi ca mersul pe bicicleta, o bicicleta de doua locuri, si am observat ca Dumnezeu statea in spate ajutandu-ma sa pedalez.

Nu stiu cand s-a intamplat, dar Dumnezeu a sugerat sa schimbam locurile, iar viata nu a mai fost la fel ca pana atunci... viata mea cu Atotputernicul a devenit mult mai palpitanta.

Cand aveam controlul, stiam calea. Era mai degraba plictisitor, dar previzibil. Era intotdeauna cea mai scurta distanta intre doua puncte.
Dar cand El a luat conducerea, se pricepea s-o ia pe scurtaturi incantatoare, prin munti si prin locuri stancoase cu viteze ametitoare; tot ce puteam face era sa ma tin bine!
Chiar si asa parea o nebunie. El continua sa zica: "Pedaleaza, pedaleaza!"
Ma ingrijoram si deveneam nelinistit, intreband: "Unde ma duci?" El doar radea si nu raspundea, iar eu am constatat ca am inceput sa am incredere in El. Curand, am uitat viata mea plictisitoare si m-am antrenat in aventura. Iar cand spuneam "Mi-e frica", El se apleca si imi atingea mana.

El ma ducea la oameni speciali care imi puteau oferi ce aveam nevoie: alinare, acceptare, bucurie. Puteam lua toate aceste daruri in calatoria mea. Calatoria noastra, adica a mea si a lui Dumnezeu.

Si iar plecam. El spune:"Renunta la daruri, sunt un bagaj in plus, sunt prea grele". Asa am facut, si am oferit darurile oamenilor pe care i-am intalnit si am aflat ca daca dai, primesti, iar povara ti se usureaza.

La inceput, nu aveam incredere sa-l las pe Dumnezeu sa-mi controleze viata. Credeam ca as putea esua daca o las pe mana lui. Dar El stia secretele mersului pe bicicleta, stia cat trebuie sa o incline ca sa ia curbele stranse, cum sa sara peste stanci, pe unde s-o ia ca sa scurteze pertiunile infricosatoare.

Iar eu am invatat sa tac si sa pedalez prin locurile cele mai ciudate si a inceput sa-mi placa peisajul si briza rece care imi mangaie fata pe cand pedalez cu incantatorul si permanentul meu insotitor, Atotputernicul meu.
Si cand sunt singur si nu pot merge mai departe, El zambeste doar si spune: "Pedaleaza...".

Autor Necunoscut